Azi dupamasa am simtit nevoia sufocanta de a iesi afara. Mi-am inchis telefonul si am pornit. Singura. Am vrut sa fac o baie de lume. Am vrut sa merg, sa ma plimb, sa ma descarc. Am ajuns la obor. M-am plimbat pe acolo, am vazut oameni in mizerie, am intrat in piata si am simtit mirosurile ciudate, am vazut un adevarat 'theatre verite'. Ma simteam atat de goala pe dinauntru, incat toti oamenii aceia ma umpleau. Cate o particica din fiecare. Un ras, un cuvant, o privire, un gest. M-am urcat in 66 si am vrut sa ajung la Universitate. In autobuz m-am asezat langa un baiat care parea la fel ca mine, ratacit, incercand poate sa scape si el de ceva. Parea ca incearca sa se ascunda, sa evadeze. Nu ne-am privit. Nu ne-am vorbit. Eram doar vecini pe un loc dublu. Fiecare cu treaba lui, cu gandurile lui. La un moment dat stranut. Abia adunandu-ma mai stranut odata. Vecinul meu isi da jos castile, se uita la mine, zambeste si imi spune 'Sanatate'. Surprinsa de urare, ii raspund masinal 'multumesc frumos'. Cobor. El coboara cu mine. Vroiam sa il opresc. Sa ii multumesc din inima pentru urare, pentru ca s-a gandit ca imi va face placere sa mi se ureze acest lucru banal. Vroiam sa vorbesc cu el. Sa ii spun ca de cativa ani incoace mi-am dorit ca acel cineva sa imi ureze 'sanatate' sau 'noroc' atunci cand stranut. Sunt pur si simplu hamesita de lucrurile marunte care imi lipsesc atat de mult. In schimb, am coborat, am lasat capul jos si am continuat sa merg. Norii se adunau deasupra unui oras capricios. Raze de lumina rasfatau varfurile cladirilor, in timp ce jos, aici, in furnicar era totul gri. Am intrat in cateva magazine colorate. Nimic din ce era acolo nu imi placea. Totul mi se parea atat de morbid, dar nu stiu de ce. Oamenii umblau bezmetici prin lucruri, masurand, proband, razand, gesticuland. Eu pur si simplu mergeam. Mergeam inspre Unirii. Incepuse sa ploua. Toti fugeau, se ascundeau de ploaie. Eu nu. M-am oprit in mijlocul drumului si ascultam, simteam, gustam ploaie. Picaturi reci se scurgeau pe bratele mele, pe fata mea, pe ochii mei. M-a cuprins un sentiment de singuratate, de abandon. Nu puteam sa plang, nu pentru ca mi-era frica sa nu fiu vazuta, pentru ca nu puteam. Nu am mai reusit sa plang de ceva vreme. Nu mai pot. Vroiam atat de mult sa plang, incat ma durea capul de la presiune. Vroiam sa ma eliberez. M-am asezat pe marginea drumului. Peste mine ploua. Oameni treceau grabiti. Se uitau la mine, apoi treceau nepasatori. Niciodata nu cred ca mi-am dorit mai mult decat azi sa plec, sa dispar. Ma simt abandonata de toata lumea. Fiecare isi cauta fericirea in felul sau, dar eu nu mai stiu ce sa caut. Pentru ca nu mai are nici o valoare 'fericirea' asta de care se tot vorbeste. Am plecat intr-un final. Am auns la metrou uda leoarca. Oamenii se uitau la mine de parca as fi fost un monstru. Poate ca sunt un monstru. Poate ca asta e explicatia. Poate ca defapt sunt un monstru ce se ascunde in spatele unei fete de copil. Nu poti sa tii la doi oameni deodata. Asta chiar e cu neputinta. Nu poti sa spui unui om ca il parasesti dupa care sa ii spui ca il iubesti, si pe el, si pe celalalt om. E amuzant..nu? E un joc..e ca la remi cand pe sub masa iti dai piese cu un jucator. Totul e ok, faci cateva formatii si tu si el. Asa crezi tu. Dar odata ti-a cazut o piesa pe jos, te apleci si vezi k defapt el dadea piesele tale care poate iti foloseau adversarului tau si tie nu iti mai dadea nimic din ce aveai nevoie, dar cand adversarul castiga si partida se incheia spunea 'stii doar ca ti-am dat ce era mai bun pentru tine'. Viata asta are talentul de a ne purta pe cele mai nebanuite drumuri. Facem greseli de doua tipuri: greseli pe care le recunoastem si greseli pe care le pastram pentru noi. Greselile recunoscute ne fac mult rau, sunt amintite cu fiecare ocazie data, sunt niste ghimpi de care ne intepam mereu, sau de care suntem intepati mereu. Greselile pastrate pentru noi se transforma in dezastre interioare. Ne rod si ultimele parti de umanitate si de bucurie, ne bantuie pana cand se transforma intr-o parte a noastra si ne spun cu fiecare ocazie data 'Sunt aici! Nu ai cum sa uiti de mine'. Greselile de genul asta ne indeparteaza de noi insine.
Ador sa vad cum ploua peste strazile pe care odata ma plimbam. Strazile pe care am atatea amintiri. Frumoase sau nu, sunt amintiri. Sunt ale mele. Nu vreau sa le schimb pentru nimic. Parca revad unele clipe. Incredibile...le revad de parca ar fi amintirile altcuiva, parca ar fi un film la care ma uit curioasa sa vad ce se va intampla. Mi-am propus sa uit unele momente. Si acum ma chinuiesc sa mi le amintesc. E complicat. Niciodata nu credeam ca voi ajunge asa...sa vreau sa invii amintiri moarte. Ma gandesc la faptul ca fiecare si-a gasit drumul sau, fiecare are o menire, fiecare are un inger in viata sa. Ingerul meu s-a pierdut. A adormit in post si s-a pierdut. Eu am mers inainte si el m-a pierdut, s-a pierdut de mine. Nu mai am incredere in nimeni, in nimic, nici in mine. Mi-e frica de mine, de ce am facut in ultimii ani. Am cauzat multe probleme, am facut sa fie varsate multe lacrimi, am iscat multe certuri, am trait viata la maxim, am facut ce m-a facut fericita( ce credeam ca inseamna fericire)...mi-am batut joc de lucruri sfinte, de sentimente. Pana la urma mi-am intinat sufletul si mi-am batut joc de mine. Am devenit inumana, cinica, rea am devenit de gheata, nu mai am lacrimi de varsat. Desi acum am mare nevoie.
Nu stiu ce voi face in continuare. Nu stiu daca voi mai face ceva. Astept un sfarsit la povestea mea. Astept zambind resemnata un sfarsit.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu