Moartea..ce mai poate insemna cuvantul asta golit de toata seva dramatica? Un cuvant care nu mai are un inteles atat de trist, in ziua de azi. A devenit o statistica. O informatie servita publicului larg. Moartea nu mai are impact asupra unui om. Nu-l mai sensiblizeaza, nu-l mai emotioneaza. Nu-l mai face sa planga sau sa se sperie. E ca o ploaie care se abate asupra unui oras. Cu totii stim ca va ploua, dar nimeni nu poate face nimic, asa ca privim ploaia cu ochi indiferenti. Ca pe o manifestare obisnuita Dar daca patim noi asta, daca ne ploua pe noi, dintr-o data acest gest al naturii devine atat de violent si de real incat ne sperie. Ne dorim sa se opreasca, sa verse tot ce are mai rau ca mai apoi sa iasa soarele.
Cand simtim si aflam ca moartea e undeva in viitorul apropiat, ne urmareste cu atentie pasii vrem sa fugim, sa ne trezim din cosmar, sa ne spunem vesnica replica ' Nu mi se poate intampla tocmai mie'. Dar, starea asta naturala de care fugim mancand pamantul alearga si ea cu bratele deschise inspre noi, grabind parca momentul intalnirii. Si stai si te gandesti..nu e prea devreme? Intortocheate sunt caile vietii. Omul este doar un val intr-o mare agitata. Se naste in interiorul marii, se amplifica pana cand ajunge la puterea maxima. Destrama tot ce intalneste in cale, darama, se avanta inspre mal cu o viteza uriasa. se impreuneaza cu alt val pentru a forma un val puternic, uneori ramanand un val urias, alteori separandu-se; se prabuseste in sine, dupa cateva rotocoale inspumate, se linisteste si nu ramane decat o vaga urma pe malul batut de miliarde de valuri.
Vedeti? Totul pare sa se infiripe in jurul apei. Ploaia, lacrimile, marea..inspumata mare....Totul e atat de relativ....Viata si moartea nu sunt decat niste notiuni de indrumare...
