Ce ar trebui sa fac acum?

Vreau sa mentionez faptul ca nu sunt un om perfect. Am calitati si defecte, nu sunt un sfant fara greseala. Am gresit in fata multora. Pentru unele mi-am cerut scuze, dar pentru altele nu. Acum sunt obligata sa recunosc ceva ce nu am facut pentru a putea continua. Nu pot recunoaste ceva inexistent doar pentru ca asa se doreste din partea unei anumite persoane. Nu pot sa spun ca am gresit-o grav cand eu nu am facut nimic. Nu pot spune ca am calcat stramb cand nu am pasit deloc. Nu am cum sa fiu de acord cu o acuzatie stramba doar pentru a ramane prietena cu cineva. Nu am cum. Imi pare rau.
Voi ce credeti ca ar trebui sa fac in situatia asta?

Initial nu am vrut sa fac aceasta postare. Apoi m-am gandit mai bine si am hotarat ca e necesar. So, here goes. Stii ca se intampla uneori ca viata sa fie prea cruda cu tine sa iti dea lovituri nemeritate. Atunci cand esti la pamant si simti ca nu mai ai putere sa continui, descoperi un om deosebit. Te increzi in el, simti ca el poate sa te ajute sa treci peste probleme, ii esti recunoscator pentru fiecare vorba, pentru fiecare gest. E o descoperire deosebita, incepi sa te bucuri si sa speri ca el te va ajuta sa treci peste toate greutatile. Dar lucrurile nu stau chiar asa. Ii spui ca ai probleme serioase, se afla langa tine cand afli ca problemele sunt din ce in ce mai grave. Te ia in brate si iti spune ca totul va fi bine. Reusesti sa visezi ca totul va fi bine. A doua zi dispare. Fara nici o urma. Se evapora de parca niciodata nu a fost acolo. Pur si simplu dispare. Fara nici o explicatie, fara nici o lamurire, lasand in urma o singura intrebare 'De ce?', sau clasicul "What the fuck?'. Si asta te darama. Sa vezi ca pur si simplu te-a abandonat, a fugit de tine, s-a ascuns, nu mai raspunde la telefon, nu mai ai cum sa dai de el. Atunci incepi sa iti pui alte intrebari de genul 'Ce am facut?', 'De ce mi se intampla asta?', 'Ce e de facut?'. Nici un raspuns nu iti trece prin minte asa ca trebuie sa infrunti situatia. Dar oricat de mult ai vrea sa treci peste, sa iti spui ca asa sunt toti, ca era previzibil sa se intample asta, ca nu trebuia sa te implici, ajungi la aceeasi concluzie: 'O mare dezamagire'. Si de acum de fiecare data cand cineva te va intreba care e cea mai mare dezamagire a ta vei spune 'Mihai, un prieten care m-a abandonat in fata greutatilor si care a fugit.' Imi pare rau ca lucrurile au evoluat asa, dar nu ma asteptam si la el. Adica ma asteptam la oricine altcineva, dar nu la el. A jucat un rol grozav, un actor desavarsit. Ai reusit sa imi frangi inima.
Daca vei citi si tu postarea asta, vreau sa iti dedic cateva versuri dintr-o piesa...

But you put on quite a show, really had me going
But now it's time to go, curtain?s finally closing
That was quite a show, very entertaining
But it?s over now
(But it?s over now)
Go on and take a bow

Pachete mecanice albe

Picioarele te duc acolo unde ochii refuza sa vada si mintea refuza sa rationalizeze. Picioarele te duc acolo unde ti-e frica sa mergi din cauza sentimentelor. Picioarele te duc acolo de unde mintea nu indrazneste sa plece, iar sufletul este captiv. De multe ori picioarele te duc acolo unde iti e frica sa te duci tocmai pentru a nu te pierde. Zilele astea am fost pe acolo unde nu credeam k nu voi mai ajunge. Si totul era atat de 'la fel'. Atat de la fel ziua cat si noaptea. Un cartier normal, unde se desfasurasera nu cu mult timp in urma povesti anormale. Nu stiam unde trebuie sa ajung, am mers dupa instinct, dupa 'pareri', dupa 'impresii' precum si puncte de reper luminate de zi. Am ajuns si dupa tot drumul meu nu am vazut nimic. Nu era nimeni acolo. Am ajuns, dar am ajuns degeaba. Poate ca e mai bine ca nu era nimeni, pentru ca daca era cineva imi puneam problema 'ce fac acum?', lucru care e de evitat in situatii delicate. Mai bine ca nu am vazut nimic din ce cautam, nici macar acea farama mecanica, martora a caderii mele. Acea inglobare de suruburi si metale ce avea scopul de a ajunge acolo unde doar cu sufletul ajungi de multe ori, la locul nostru. Am plecat repede de teama ca planurile mele sa nu se risipeasca deranjate de o pata alba care isi face loc pe retina. Dar desi plecasem de teama, totusi teama ma facea sa privesc sutele de pachete mecanice ce valsau pe bulevard. Ajunsa la metrou, am coborat simtindu-ma pe de-o parte linistita pe de alta parte sfasiata. De ce?

Cum ar fi daca?

Cum ar fi sa ai organul altcuiva in locul unui organ de-al tau? Cum ar fi sa ai inauntru parti diferite de la oameni diferiti. Sa ramai gol de tine pe dinauntru si sa incepi sa inglobezi alte persoane? Nu stiu, dar voi afla in curand.