Furtunile

De ceva vreme sufar de 'furtuni'. 'Furtunile' sunt trairi emotionale fie fericite fie triste care vin pe nepregatite si te intorc pe dos, te descos, te cuprind si te invart pana cand simti ca nu mai poti. Nu as putea spune ce fel de furtuni sunt ale mele, numai ca le simt cum ma cuprind si ma inebunesc si ma obsedeaza si ma termina. Furtunile mele de obicei nu tin mult, dar sunt foarte dese. Nu stiu ce am patit. Ce e cu mine dar uneori simt ca nu mai reusesc sa fac fata. Uneori nu mai am putere sa tin piept valului de probleme. Stiu ca acum majoritatea o sa spuna 'Dar si noi avem probleme'. Asa e...cu totii avem probleme..dar uneori parca vin toate deodata...si parca nu te lasa sa respiri.Te sufoca. Ma gandesc cu nostalgie la ultimii 5 ani din viata mea. Ani in care am facut multe. Si rele si bune. Si lucruri sfasietoare fara constinta, si lucruri bune. Mi-am batut joc de lucruri importante, am luat in deradere oameni care meritau sa fie luati in serios, am glumit si am fost irascibila. Am jignit si am fost jignita. Am suferit si am facut multi oameni sa sufere. M-am certat si am iertat. M-am certat si nu am fost iertata. Am gresit in fata multora, dar cei mai importanti au gasit puterea de a ma ierta. Am adus lacrimi uneora si zambete altora. Am reusit sa dezamagesc si am fost dezamagita. Mi-am dat seama de faptul ca notiunea de prieten nu exista. Pentru ca, la un moment dat totul se ruineaza si atunci cand totul se ruineaza ramai singur. Nu mai am incredere in mine si nici in altcineva. Totul mi se pare a fi un joc pervers din care unul dintre noi va iesi batut. Nu stiu de ce unele persoana au ramas alaturi de mine. De ce uneora le pasa de mine...desi la randul meu eu nu le-am adus decat suferinta si durere. Nu inteleg de ce dragostea poate sa fie singurul sentiment care se joaca in permanenta cu mintea noastra. Nu stiu de ce o mana pe care o simti in mana ta poate sa faca atat de mult cat nu au putut zile intregi de gandire. Conteaza foarte mult si ce mana te tine pe tine strans. Poate sa nu fie o mana pe care ti-o doresti, dara daca este mana pe care o doresti e ca un medicament impotriva gandurilor negre. Conteaza atat de mult o privire, un zambet, un cuvant bland, incat aproape ca tanjesti dupa ele. Conteaza o bataie pe umar din partea unui om care iti e apropiat. Furtunile astea ma fac sa ma gandesc la tot ce s-a intamplat in trecut. La toate greselile pe care le-am facut. La toate alegerile pe care le-am facut. Sunt cateva lucruri pe care le regret. Sunt cateva lucruri pe care le-as face exact la fel daca as avea ocazia. Sunt persoane de care m-as feri acum ca stiu ce le poate pielea. Sunt persoane pe care le-as face sa sufere ca sa vada cum e sa suferi. Sunt persoane catre care m-as apleca daca as putea. Sunt lucruri pe care nu le schimba nici timpul, prietenii vechi care par a fi neschimbate peste ani. Desi nu mai am incredere in nimeni. E complicat...stii ca uneori, omul are capacitatea de a sterge amintiri si perioade din memoria sa pentru a nu suferi sau din alte motive. Eu am ales sa imi sterg amintiri in valoare de un an din viata. Si am reusit partial. Am reusit sa blochez cateva amintiri. Sa le obturez. Sa nu le vad, sa nu mai stiu de ele...E aberant sa vrei sa iti stergi memoria...dar uneori asta e rezolvarea...mai rau e atunci cand reusesti sa iti stergi persoane si apoi, cand te intalnesti pe strada cu ele vezi pe fata lor un mare X, treci mai departe fara sa le saluti si fara sa iti para rau ca nu le-ai salutat...asta e marele mister al omului...ceea ce odata te lega acum pare sa te desparta...
Dar vreau sa inchei aceasta postare pe un ton oarecum optimist...furtunile care ma chinuie nu sunt toate atat de negre si de pesimiste. Uneori cad in butoiul cu melancolie si devin o papusica sentimentala care isi aminteste cele mai nastrusnice lucruri si cele mai ciudate si bizare. De ce? Pentru ca pana la urma..poate ca astea sunt materiile prime care ne tin in viata...nu stiu..urmeaza sa aflu...

Pentru cititori.

Va rog, toti cei care intrati pe blogul meu, char daca nu vreti sa va spuneti numele, lasati un comentariu la aceasta postare pentru ca sunt curioasa cata lume citeste 'Jurnalul meu'.

Amnezie

O zi de vara in care nu faci nimic special.. Te trezesti inconjurat de oameni pe care nu ii cunosti. Nu stii cine sunt sau de ce ti se adreseaza. Nu recunosti pe nimeni. Nu iti amintesti cine esti, de unde esti, unde esti. Stai si te uiti. Iti dai seama ca esti in spital. Dar de ce? Dai patura la o parte de descoperi ca ai patru taieturi de burta. Ce s-a intamplat? Nu stii. NImic. Nici macar de ce esti aici. Dar vezi ca ai patru gauri in burta.

Aventuri din spital 2

Nu am reusit sa continui sa postez zilele astea pentru ca am vineri am ajuns inapoi la spital si m-am operat IAR. De data asta insa, lucrurile au stat diferit. Cum la prima operatie m-am trezit fara durere, acum m-am trezit intr-o durere cumplita. Credeam ca asta imi e sfarsitul. Ma durea fiecare parte din corp. Ca sa fiu sincera, credeam ca mai am de trait cam o ora. De data asta am nimerit intr-un salon mai ok decat primul. Lume linistita, femei normale. Nu ca in celalalt salon unde vecina mea era o femeie grozav de grasa careia ii supura burta din cauza grasimii si in salon domnea un miros de puroi dulce de iti intorcea matele pe dos. Aici initial totul parea ok. Dar odata cu lasarea serii, am vazut ca lucrurile nu stau chiar asa de bine. Nu am putut dormi noptile. Decat in noaptea de a doua zi de dupa operatie, pentru ca eram extenuata de la vomat si de la rau. De ce nu se poate dormi? Pentru ca se sforaie ingrozitor. Eu sunt sensibila la zgomot si toate noptile petrecute in acest salon m-au epuizat. Nu am putut dormi. Mai ciupeam 1 ora sau 2 in timpul zilei, in restul timpului stand cu ochii inchisi auzind cum se vorbeste in gura mare, cum se striga, cum se sforaie, cum se trantesc usi si tipa asistentele. Dar asta se intampla atunci cand esti in spital si imparti camera cu inca 6 suflete. In urma operatiei mi-a fost atasata o drena, cel mai rau lucru pe care il poti pati in spital. Drena este un tub care este bagat in tine cam 30-40 cm si care iese afara din tine cam 1 metru, 1 metru jumatate si se termina cu o punguta rezervor in care se scurg lichidele rezultate in urma operatiei, lichidele care nu au putut fi evacuate prin aspirare. Aceasta drena doare ingrozitor, nu poti sa stai nicicum , nu poti sa razi, sa ragai, sa sughiti, sa stranuti, sa tusesti, sa vorbesti, sa respiri, sa mergi drept, sa te misti firesc, sa te misti brusc, sa iti ridici mainile, sa dormi pe o parte, sa stai jos, sa stai in picioare. E o sula in coaste. Chiar asta e. Scoaterea e mai dureroasa decat orice altceva de pe pamantul asta. Pur si simplu asistenta pune mana pe cablul ce iese din tine si trage de el de parca ar vrea sa porneasca o barca sau o drujba. Simti ca iti iese plamanul, ficatul, cateva mate, inima; parca te intoarce pe dos. Deocamdata am 4 gauri cusute pe burta. Gaurile de la operatie nu dor mai tare decat gaura de la drena, ceea ce mi se pare si normal, pentru ca azi dupa ce m-am pansat am observat ca daca trag putin de gaura de la drena, as putea sa imi observ interiorul cavitatii abdominale. In concluzie, sper din toata inima sa nu ajungeti si voi in spital cu un furtun in voi.

Votati-ma !

http://concurs.procinema.ro/index.php?uid=119607

Aventuri din spital 1

Luni seara mi s-a facut rau. Foarte rau. Am incercat diferite remedii, dar nimic nu a mers. Intr-un final saturata de durere, dupa 2 ore de somn si vreo 6 de vomat, cu o durere infernala de abdomen, frisoane, febra, durere de cap & restul marti dimineata am ajuns la spitalul 'Sf. Ioan', la camera de garda. Credeam ca toate chinurile mele se vor incheia odata ajunsa la sanatoriu, dar mai rau s-au agravat. Nu am putut ajunge pe picioarele mele, asa ca am luat un taxi impreuna cu mama. Cum am coborat din taxi, m-am aruncat in genunchi in mijlocul strazii si am vomat. Aproape ca plangeam de durere. In spital, toata lumea se uita la tine cu un dezinteres teribil. Cred ca puteai sa mori la intrare ca nu se uita unul la tine. Imi aduce mama un scaun cu rotile si ma duce pana la camera de garda. Vine impreuna cu un doctor de la camera de garda. Vazandu-l nu stiu de ce am crezut ca o sa fie totul bine. Gresit! In camera de garda nu era aglomeratie. Un batran statea pe un pat uitandu-se la tavan, o doctorita grasa manca pofticioasa pateuri in fata pacientilor si murdara la gura, lacoma, de parca pacientii ar fi vrut sa ii ia mancarea de la gura le facea un semn in scarba cu mana sa se aseze. Eram numai eu cu mosulica de pe pat. Doctorita nici nu se uita la mine, parea mai interesata de bucata de pateu plina de firmituri decat de mine, care stateam aproape pe jos de durere. Mama incepe sa ii explice doctoritei ce s-a intamplat, iar ea incepe sa se inece cu mancarea spunandu-i mamei mele 'Da de unde stiti doamna? Ce? Sunteti doctor si noi nu stim?'. Mama, o persoana foarte calma din fire s-a uitat foarte indignata la ea timp ce scroafa isi termina laturile. Se ridica de la masa, era plina de firmituri. Se scutura si apoi vine cu o scarba imensa la mine. Se uita la mine, ma analizeaza, ma apasa pe abdomenul meu care s-asa fara nici un efort ardea si ma durea,eu crancnesc de durere, se enervata de protestul-reflex se intoarce si pleaca.(de exemplu am o buba la picior si tu vii si imi dai un sut peste buba aia...cum sa nu te doara si cum sa nu zici nimic?)Ordona sa mi se ia sange. Langa mine vine doctorul care m-a adus in camera de garda (pana la urma doctorul era un asistent rezident). Un baiat cam de 26 -30 de ani, zambaret, bine dispus, aruncand cate vorbe bune ma prosteste sa uit pentru moment de vaca cea lacoma si reuseste sa imi rezolteze cateva eprubete(si alea luate cu destul de multa greutate). Grasa isi aminteste ca nu a poruncit sa mi se ia toate analizele necesare asa ca, dupa ce baiatul termina de recoltat si scoate acul, ea anunta ca mai trebuie sa imi ia sange odata pentru alte probe. De data asta vine langa mine o asistenta tinerica, grasuta si ea cu o fata de Chuckie Papusa Ucigasa. M-am cam speriat de ea. Imi ordona sa nu ma uit la ac in timp ce ma impunge (dar daca nu ma uit mi se face frica si mi se 'ascund' venele si poti sa cauti vene pana te-ai satura ca tot nu vei gasi). Ii spun ca nu sunt de acord si incepe sa ma ia la misto, sa isi bata joc de mine: 'Auzi la ea! Poate vrei sa-ti dau acul sa iti iei singura sange!'. La care eu foarte senina 'Ar fii o idee splendida!Pentru ca stiu cum se face si m-as descurca de 10 ori mai bine.' M-a impuns de 3 ori degeaba. Nu am vrut sa dau sange. Suparata pe esecul ei si in special pe mine il trimite iar pe baiatul rezident care lasandu-ma sa ma uit reuseste sa imi recolteze sangele necesar. Mi se ataseaza o 'ciorba la plic' (perfuzie) si sunt expediata nevoie mare in salonul de revenire. Probabil pentru ca vaca nu isi terminase toate doza de paie si nu dorea sa fie deranjata de oameni aflati in durere ca mine si mosulica de pe pat, vecinul meu de suferinta, care nici el nu o ducea prea bine.

Astept zambind resemnata un sfarsit.

Azi dupamasa am simtit nevoia sufocanta de a iesi afara. Mi-am inchis telefonul si am pornit. Singura. Am vrut sa fac o baie de lume. Am vrut sa merg, sa ma plimb, sa ma descarc. Am ajuns la obor. M-am plimbat pe acolo, am vazut oameni in mizerie, am intrat in piata si am simtit mirosurile ciudate, am vazut un adevarat 'theatre verite'. Ma simteam atat de goala pe dinauntru, incat toti oamenii aceia ma umpleau. Cate o particica din fiecare. Un ras, un cuvant, o privire, un gest. M-am urcat in 66 si am vrut sa ajung la Universitate. In autobuz m-am asezat langa un baiat care parea la fel ca mine, ratacit, incercand poate sa scape si el de ceva. Parea ca incearca sa se ascunda, sa evadeze. Nu ne-am privit. Nu ne-am vorbit. Eram doar vecini pe un loc dublu. Fiecare cu treaba lui, cu gandurile lui. La un moment dat stranut. Abia adunandu-ma mai stranut odata. Vecinul meu isi da jos castile, se uita la mine, zambeste si imi spune 'Sanatate'. Surprinsa de urare, ii raspund masinal 'multumesc frumos'. Cobor. El coboara cu mine. Vroiam sa il opresc. Sa ii multumesc din inima pentru urare, pentru ca s-a gandit ca imi va face placere sa mi se ureze acest lucru banal. Vroiam sa vorbesc cu el. Sa ii spun ca de cativa ani incoace mi-am dorit ca acel cineva sa imi ureze 'sanatate' sau 'noroc' atunci cand stranut. Sunt pur si simplu hamesita de lucrurile marunte care imi lipsesc atat de mult. In schimb, am coborat, am lasat capul jos si am continuat sa merg. Norii se adunau deasupra unui oras capricios. Raze de lumina rasfatau varfurile cladirilor, in timp ce jos, aici, in furnicar era totul gri. Am intrat in cateva magazine colorate. Nimic din ce era acolo nu imi placea. Totul mi se parea atat de morbid, dar nu stiu de ce. Oamenii umblau bezmetici prin lucruri, masurand, proband, razand, gesticuland. Eu pur si simplu mergeam. Mergeam inspre Unirii. Incepuse sa ploua. Toti fugeau, se ascundeau de ploaie. Eu nu. M-am oprit in mijlocul drumului si ascultam, simteam, gustam ploaie. Picaturi reci se scurgeau pe bratele mele, pe fata mea, pe ochii mei. M-a cuprins un sentiment de singuratate, de abandon. Nu puteam sa plang, nu pentru ca mi-era frica sa nu fiu vazuta, pentru ca nu puteam. Nu am mai reusit sa plang de ceva vreme. Nu mai pot. Vroiam atat de mult sa plang, incat ma durea capul de la presiune. Vroiam sa ma eliberez. M-am asezat pe marginea drumului. Peste mine ploua. Oameni treceau grabiti. Se uitau la mine, apoi treceau nepasatori. Niciodata nu cred ca mi-am dorit mai mult decat azi sa plec, sa dispar. Ma simt abandonata de toata lumea. Fiecare isi cauta fericirea in felul sau, dar eu nu mai stiu ce sa caut. Pentru ca nu mai are nici o valoare 'fericirea' asta de care se tot vorbeste. Am plecat intr-un final. Am auns la metrou uda leoarca. Oamenii se uitau la mine de parca as fi fost un monstru. Poate ca sunt un monstru. Poate ca asta e explicatia. Poate ca defapt sunt un monstru ce se ascunde in spatele unei fete de copil. Nu poti sa tii la doi oameni deodata. Asta chiar e cu neputinta. Nu poti sa spui unui om ca il parasesti dupa care sa ii spui ca il iubesti, si pe el, si pe celalalt om. E amuzant..nu? E un joc..e ca la remi cand pe sub masa iti dai piese cu un jucator. Totul e ok, faci cateva formatii si tu si el. Asa crezi tu. Dar odata ti-a cazut o piesa pe jos, te apleci si vezi k defapt el dadea piesele tale care poate iti foloseau adversarului tau si tie nu iti mai dadea nimic din ce aveai nevoie, dar cand adversarul castiga si partida se incheia spunea 'stii doar ca ti-am dat ce era mai bun pentru tine'. Viata asta are talentul de a ne purta pe cele mai nebanuite drumuri. Facem greseli de doua tipuri: greseli pe care le recunoastem si greseli pe care le pastram pentru noi. Greselile recunoscute ne fac mult rau, sunt amintite cu fiecare ocazie data, sunt niste ghimpi de care ne intepam mereu, sau de care suntem intepati mereu. Greselile pastrate pentru noi se transforma in dezastre interioare. Ne rod si ultimele parti de umanitate si de bucurie, ne bantuie pana cand se transforma intr-o parte a noastra si ne spun cu fiecare ocazie data 'Sunt aici! Nu ai cum sa uiti de mine'. Greselile de genul asta ne indeparteaza de noi insine.
Ador sa vad cum ploua peste strazile pe care odata ma plimbam. Strazile pe care am atatea amintiri. Frumoase sau nu, sunt amintiri. Sunt ale mele. Nu vreau sa le schimb pentru nimic. Parca revad unele clipe. Incredibile...le revad de parca ar fi amintirile altcuiva, parca ar fi un film la care ma uit curioasa sa vad ce se va intampla. Mi-am propus sa uit unele momente. Si acum ma chinuiesc sa mi le amintesc. E complicat. Niciodata nu credeam ca voi ajunge asa...sa vreau sa invii amintiri moarte. Ma gandesc la faptul ca fiecare si-a gasit drumul sau, fiecare are o menire, fiecare are un inger in viata sa. Ingerul meu s-a pierdut. A adormit in post si s-a pierdut. Eu am mers inainte si el m-a pierdut, s-a pierdut de mine. Nu mai am incredere in nimeni, in nimic, nici in mine. Mi-e frica de mine, de ce am facut in ultimii ani. Am cauzat multe probleme, am facut sa fie varsate multe lacrimi, am iscat multe certuri, am trait viata la maxim, am facut ce m-a facut fericita( ce credeam ca inseamna fericire)...mi-am batut joc de lucruri sfinte, de sentimente. Pana la urma mi-am intinat sufletul si mi-am batut joc de mine. Am devenit inumana, cinica, rea am devenit de gheata, nu mai am lacrimi de varsat. Desi acum am mare nevoie.
Nu stiu ce voi face in continuare. Nu stiu daca voi mai face ceva. Astept un sfarsit la povestea mea. Astept zambind resemnata un sfarsit.

Lectie de viata

Acum sunt cu adevarat singura. Imi era frica de momentul in care chiar toti cei pe care ma bazam ma vor abandona. Nu credeam ca va fi venit deja acest moment. Tocmai am aflat ca unii se duc inspre o 'fericire' aparenta, lansand in urma oamenii care conteaza pentru oameni fara valoare. Tocmai am aflat ca oamenii nu traiesc pentru totdeauna si ca dragostea nu exita, este doar o stare de spirit temporara. Sanatatea mintala, pe departe cea mai valoroasa posesie a noastra este stirbita odata cu trecerea anilor, este modelata, schimbata, erodata, intinsa,comprimata, suprimata, permanent schimbata de valori non-sociale. Am mai aflat ca nu merita sa lupti pentru nimeni, pentru ca, la un moment dat tot o sa te doboare. Problema este daca acum sau mai tarziu. In singuratatea mea nu mai exista nici o urma de umanitate sau de speranta. Nu mai vreau sa incerc sa fac lucrurile sa fie ok, nu mai vreau sa incerc nimic. Nu mai vreau sa iau de la capat un lucru, doar pentru ca ma tarziu sa ajung la acelasi rezultat. Sunt obosita de a incerca. Sunt mult prea obosita pentru a mai face ceva. A fi singur e ingrozitor. A fi singur doar cu tine e cea mai groaznica pedeapsa, pentru ca abia atunci incepi sa vorbesti cu tine si sa vezi ce s-a intamplat cu tine.

Listen now!