Ce ar trebui sa fac acum?

Vreau sa mentionez faptul ca nu sunt un om perfect. Am calitati si defecte, nu sunt un sfant fara greseala. Am gresit in fata multora. Pentru unele mi-am cerut scuze, dar pentru altele nu. Acum sunt obligata sa recunosc ceva ce nu am facut pentru a putea continua. Nu pot recunoaste ceva inexistent doar pentru ca asa se doreste din partea unei anumite persoane. Nu pot sa spun ca am gresit-o grav cand eu nu am facut nimic. Nu pot spune ca am calcat stramb cand nu am pasit deloc. Nu am cum sa fiu de acord cu o acuzatie stramba doar pentru a ramane prietena cu cineva. Nu am cum. Imi pare rau.
Voi ce credeti ca ar trebui sa fac in situatia asta?

Initial nu am vrut sa fac aceasta postare. Apoi m-am gandit mai bine si am hotarat ca e necesar. So, here goes. Stii ca se intampla uneori ca viata sa fie prea cruda cu tine sa iti dea lovituri nemeritate. Atunci cand esti la pamant si simti ca nu mai ai putere sa continui, descoperi un om deosebit. Te increzi in el, simti ca el poate sa te ajute sa treci peste probleme, ii esti recunoscator pentru fiecare vorba, pentru fiecare gest. E o descoperire deosebita, incepi sa te bucuri si sa speri ca el te va ajuta sa treci peste toate greutatile. Dar lucrurile nu stau chiar asa. Ii spui ca ai probleme serioase, se afla langa tine cand afli ca problemele sunt din ce in ce mai grave. Te ia in brate si iti spune ca totul va fi bine. Reusesti sa visezi ca totul va fi bine. A doua zi dispare. Fara nici o urma. Se evapora de parca niciodata nu a fost acolo. Pur si simplu dispare. Fara nici o explicatie, fara nici o lamurire, lasand in urma o singura intrebare 'De ce?', sau clasicul "What the fuck?'. Si asta te darama. Sa vezi ca pur si simplu te-a abandonat, a fugit de tine, s-a ascuns, nu mai raspunde la telefon, nu mai ai cum sa dai de el. Atunci incepi sa iti pui alte intrebari de genul 'Ce am facut?', 'De ce mi se intampla asta?', 'Ce e de facut?'. Nici un raspuns nu iti trece prin minte asa ca trebuie sa infrunti situatia. Dar oricat de mult ai vrea sa treci peste, sa iti spui ca asa sunt toti, ca era previzibil sa se intample asta, ca nu trebuia sa te implici, ajungi la aceeasi concluzie: 'O mare dezamagire'. Si de acum de fiecare data cand cineva te va intreba care e cea mai mare dezamagire a ta vei spune 'Mihai, un prieten care m-a abandonat in fata greutatilor si care a fugit.' Imi pare rau ca lucrurile au evoluat asa, dar nu ma asteptam si la el. Adica ma asteptam la oricine altcineva, dar nu la el. A jucat un rol grozav, un actor desavarsit. Ai reusit sa imi frangi inima.
Daca vei citi si tu postarea asta, vreau sa iti dedic cateva versuri dintr-o piesa...

But you put on quite a show, really had me going
But now it's time to go, curtain?s finally closing
That was quite a show, very entertaining
But it?s over now
(But it?s over now)
Go on and take a bow

Pachete mecanice albe

Picioarele te duc acolo unde ochii refuza sa vada si mintea refuza sa rationalizeze. Picioarele te duc acolo unde ti-e frica sa mergi din cauza sentimentelor. Picioarele te duc acolo de unde mintea nu indrazneste sa plece, iar sufletul este captiv. De multe ori picioarele te duc acolo unde iti e frica sa te duci tocmai pentru a nu te pierde. Zilele astea am fost pe acolo unde nu credeam k nu voi mai ajunge. Si totul era atat de 'la fel'. Atat de la fel ziua cat si noaptea. Un cartier normal, unde se desfasurasera nu cu mult timp in urma povesti anormale. Nu stiam unde trebuie sa ajung, am mers dupa instinct, dupa 'pareri', dupa 'impresii' precum si puncte de reper luminate de zi. Am ajuns si dupa tot drumul meu nu am vazut nimic. Nu era nimeni acolo. Am ajuns, dar am ajuns degeaba. Poate ca e mai bine ca nu era nimeni, pentru ca daca era cineva imi puneam problema 'ce fac acum?', lucru care e de evitat in situatii delicate. Mai bine ca nu am vazut nimic din ce cautam, nici macar acea farama mecanica, martora a caderii mele. Acea inglobare de suruburi si metale ce avea scopul de a ajunge acolo unde doar cu sufletul ajungi de multe ori, la locul nostru. Am plecat repede de teama ca planurile mele sa nu se risipeasca deranjate de o pata alba care isi face loc pe retina. Dar desi plecasem de teama, totusi teama ma facea sa privesc sutele de pachete mecanice ce valsau pe bulevard. Ajunsa la metrou, am coborat simtindu-ma pe de-o parte linistita pe de alta parte sfasiata. De ce?

Cum ar fi daca?

Cum ar fi sa ai organul altcuiva in locul unui organ de-al tau? Cum ar fi sa ai inauntru parti diferite de la oameni diferiti. Sa ramai gol de tine pe dinauntru si sa incepi sa inglobezi alte persoane? Nu stiu, dar voi afla in curand.

Furtunile

De ceva vreme sufar de 'furtuni'. 'Furtunile' sunt trairi emotionale fie fericite fie triste care vin pe nepregatite si te intorc pe dos, te descos, te cuprind si te invart pana cand simti ca nu mai poti. Nu as putea spune ce fel de furtuni sunt ale mele, numai ca le simt cum ma cuprind si ma inebunesc si ma obsedeaza si ma termina. Furtunile mele de obicei nu tin mult, dar sunt foarte dese. Nu stiu ce am patit. Ce e cu mine dar uneori simt ca nu mai reusesc sa fac fata. Uneori nu mai am putere sa tin piept valului de probleme. Stiu ca acum majoritatea o sa spuna 'Dar si noi avem probleme'. Asa e...cu totii avem probleme..dar uneori parca vin toate deodata...si parca nu te lasa sa respiri.Te sufoca. Ma gandesc cu nostalgie la ultimii 5 ani din viata mea. Ani in care am facut multe. Si rele si bune. Si lucruri sfasietoare fara constinta, si lucruri bune. Mi-am batut joc de lucruri importante, am luat in deradere oameni care meritau sa fie luati in serios, am glumit si am fost irascibila. Am jignit si am fost jignita. Am suferit si am facut multi oameni sa sufere. M-am certat si am iertat. M-am certat si nu am fost iertata. Am gresit in fata multora, dar cei mai importanti au gasit puterea de a ma ierta. Am adus lacrimi uneora si zambete altora. Am reusit sa dezamagesc si am fost dezamagita. Mi-am dat seama de faptul ca notiunea de prieten nu exista. Pentru ca, la un moment dat totul se ruineaza si atunci cand totul se ruineaza ramai singur. Nu mai am incredere in mine si nici in altcineva. Totul mi se pare a fi un joc pervers din care unul dintre noi va iesi batut. Nu stiu de ce unele persoana au ramas alaturi de mine. De ce uneora le pasa de mine...desi la randul meu eu nu le-am adus decat suferinta si durere. Nu inteleg de ce dragostea poate sa fie singurul sentiment care se joaca in permanenta cu mintea noastra. Nu stiu de ce o mana pe care o simti in mana ta poate sa faca atat de mult cat nu au putut zile intregi de gandire. Conteaza foarte mult si ce mana te tine pe tine strans. Poate sa nu fie o mana pe care ti-o doresti, dara daca este mana pe care o doresti e ca un medicament impotriva gandurilor negre. Conteaza atat de mult o privire, un zambet, un cuvant bland, incat aproape ca tanjesti dupa ele. Conteaza o bataie pe umar din partea unui om care iti e apropiat. Furtunile astea ma fac sa ma gandesc la tot ce s-a intamplat in trecut. La toate greselile pe care le-am facut. La toate alegerile pe care le-am facut. Sunt cateva lucruri pe care le regret. Sunt cateva lucruri pe care le-as face exact la fel daca as avea ocazia. Sunt persoane de care m-as feri acum ca stiu ce le poate pielea. Sunt persoane pe care le-as face sa sufere ca sa vada cum e sa suferi. Sunt persoane catre care m-as apleca daca as putea. Sunt lucruri pe care nu le schimba nici timpul, prietenii vechi care par a fi neschimbate peste ani. Desi nu mai am incredere in nimeni. E complicat...stii ca uneori, omul are capacitatea de a sterge amintiri si perioade din memoria sa pentru a nu suferi sau din alte motive. Eu am ales sa imi sterg amintiri in valoare de un an din viata. Si am reusit partial. Am reusit sa blochez cateva amintiri. Sa le obturez. Sa nu le vad, sa nu mai stiu de ele...E aberant sa vrei sa iti stergi memoria...dar uneori asta e rezolvarea...mai rau e atunci cand reusesti sa iti stergi persoane si apoi, cand te intalnesti pe strada cu ele vezi pe fata lor un mare X, treci mai departe fara sa le saluti si fara sa iti para rau ca nu le-ai salutat...asta e marele mister al omului...ceea ce odata te lega acum pare sa te desparta...
Dar vreau sa inchei aceasta postare pe un ton oarecum optimist...furtunile care ma chinuie nu sunt toate atat de negre si de pesimiste. Uneori cad in butoiul cu melancolie si devin o papusica sentimentala care isi aminteste cele mai nastrusnice lucruri si cele mai ciudate si bizare. De ce? Pentru ca pana la urma..poate ca astea sunt materiile prime care ne tin in viata...nu stiu..urmeaza sa aflu...

Pentru cititori.

Va rog, toti cei care intrati pe blogul meu, char daca nu vreti sa va spuneti numele, lasati un comentariu la aceasta postare pentru ca sunt curioasa cata lume citeste 'Jurnalul meu'.

Amnezie

O zi de vara in care nu faci nimic special.. Te trezesti inconjurat de oameni pe care nu ii cunosti. Nu stii cine sunt sau de ce ti se adreseaza. Nu recunosti pe nimeni. Nu iti amintesti cine esti, de unde esti, unde esti. Stai si te uiti. Iti dai seama ca esti in spital. Dar de ce? Dai patura la o parte de descoperi ca ai patru taieturi de burta. Ce s-a intamplat? Nu stii. NImic. Nici macar de ce esti aici. Dar vezi ca ai patru gauri in burta.