Pachete mecanice albe

Picioarele te duc acolo unde ochii refuza sa vada si mintea refuza sa rationalizeze. Picioarele te duc acolo unde ti-e frica sa mergi din cauza sentimentelor. Picioarele te duc acolo de unde mintea nu indrazneste sa plece, iar sufletul este captiv. De multe ori picioarele te duc acolo unde iti e frica sa te duci tocmai pentru a nu te pierde. Zilele astea am fost pe acolo unde nu credeam k nu voi mai ajunge. Si totul era atat de 'la fel'. Atat de la fel ziua cat si noaptea. Un cartier normal, unde se desfasurasera nu cu mult timp in urma povesti anormale. Nu stiam unde trebuie sa ajung, am mers dupa instinct, dupa 'pareri', dupa 'impresii' precum si puncte de reper luminate de zi. Am ajuns si dupa tot drumul meu nu am vazut nimic. Nu era nimeni acolo. Am ajuns, dar am ajuns degeaba. Poate ca e mai bine ca nu era nimeni, pentru ca daca era cineva imi puneam problema 'ce fac acum?', lucru care e de evitat in situatii delicate. Mai bine ca nu am vazut nimic din ce cautam, nici macar acea farama mecanica, martora a caderii mele. Acea inglobare de suruburi si metale ce avea scopul de a ajunge acolo unde doar cu sufletul ajungi de multe ori, la locul nostru. Am plecat repede de teama ca planurile mele sa nu se risipeasca deranjate de o pata alba care isi face loc pe retina. Dar desi plecasem de teama, totusi teama ma facea sa privesc sutele de pachete mecanice ce valsau pe bulevard. Ajunsa la metrou, am coborat simtindu-ma pe de-o parte linistita pe de alta parte sfasiata. De ce?