Cel mai mare atu al unui actor e ca are cuvinte. Da, chiar asa. Cuvintele astea...valuri de cuvinte incrucisate rostogolindu-se in cascade, dezarmand sufletul uman. Cateva cuvinte simbolice, trantite, aruncate, suspinate, atinse erotic de senzualitatea adevarului pur. Pacat ca multi actori nu stiu ce sunt cuvintele si incearca sa scape de ele, sa le elimine ca pe niste mizerii, in loc sa le gaseasca menirea, sa le traiasca, sa le simta si sa le inspire. Cuvintele sunt cele mai mari comori ale omului, pe langa inteligenta nativa pe care o are si un caine. Cuvintele te arunca in marile prapastii ale vietii, tot ele te ridica, te mangaie, te oripileaza, te bantuie, iti raman in suflet, nu se pot uita, sunt iubite, alteori urate, sunt dorite, necesare dar si fara rost.
Urasc oamenii care nu apreciaza valoarea cuvintelor, inundandu-ne cu un amalgam de cuvinte. Urasc oamenii care profeseaza o meserie pe care o fac de ras. Oameni care se dau profesionisti si nu sunt. Oamenii care traiesc doar pentru bani si rad in fata unui om care nu are. Urasc oamenii care se considera prea buni pentru lumea asta, bagandu-ne pe gat caracterul lor urat. Urasc neprofesionismul caruia i se face reclama.
Urasc oamenii care suna doar cand au nevoie de ceva, dar se considera prietenii tai. Urasc oamenii veninosi si "serpii de copac" ce se incolacesc fraudulos pe un om, lasandu-l fara esenta, scuturandu-l de demnitate, transformandu-l intr-o fiara. Urasc oamenii care nu lupta pentru ceea ce vor. Urasc sa urasc...
Plecam de la after astazi. Intr-o zi obisnuita de vineri. Ma imbracam, cand aud un scancet in spatele meu. Ma intorc si vad un copil de 9 ani, plangand in hohote si tinand in mana un telefon. Il imbraca o domnisoara nu mai batrana decat mine. Copilul era nelinistit. II suna telefonul. Face cativa pasi, izolandu-se si raspunde la telefon. Franturi de dialog: " Mami, de ce n-ai venit tu dupa mine?.....Mi-ai promis...". Raspunsul a fost foarte dureros: " Am uitat...". Ce usor de pronuntat sunt cuvintele astea doua...Am uitat...in fata unui copil nu sunt doar cuvinte. Sunt sulite. In fata unui adult sunt prapastii in care ni se afunda sufletul, ori glume proaste. Am uitat...am uitat...am uitat...nu mi-am mai amintit, nu imi pasa de tine, nu stiu ce te referi, nu stiam,nu ma intereseaza. Cate sinonime contextuale!
Cuvintele scrise dor cel mai rau, dar sunt si cele mai usor de indragit. Raman scrise undeva in subconstient, amintindu-ne de ele in cele mai bizare momente. Un zambet, un cuvant, o privire. Nimic nu se compara cu un cuvant scris. Ador cuvintele scrise, ma umplu de bucurie. Ador cuvintele scrise pe pereti, pe hartie, pe tablouri, in filme, in teatru, ador cuvintele.
Sambata trecuta, pe la 2:00 A.M., intr-o parte demolata a TNB-ului, departe de ochii curiosi ai oamenilor ce se imbata si se distreaza o zi pe saptamana, dincolo de peretii daramati, dincolo de vandalismul sfasietor si gunoaiele ce tronau in santier, am fost martora unui act artistic. Intrand prin spatele TNB-ului, pe langa opereta I. Dacian, inspre locul denumit "Motoare", plimbandu-ma pe holurile neluminate si auzind urlete de la etajele superioare, ma simteam atat de mica si atat de neajutorata. Am ajuns in fata unei usi de sticla ce dadea intr-o incapere daramata. Tineri dansau, urlau, tipau, se distrau, radeau si traiau. Speriata de fetele dezorientate si bete de atata viata, am trecut in alta sala unde se canta. Intr-un final, am ajuns in camera de teatru. 10 scaune, 4 saltele, multi pereti daramati, mizerie pe jos. Dar in mijlocul salii tronau 4 actori cu fetele pictate ce se uitau necrutator la victimele ce asteptau reprezentatia. Luminile s-au stins, ramanand palpaind doar un neon verde, ce dadea atmosferei deja bizare, un plus de salbaticie. Piesa, o capodopera in miniatura, a dat viata uriasei camere. Sunt sigura ca nu a fost una dintre cele mai bune interpretari ale actorilor, dar cu siguranta a fost cea mai memorabila. In clipele alea vedem fantomele teatrului dansand si privind spectacolul, ascunzandu-se printre privitorii captivati de reprezentatie. Dupa ce s-a terminat, luminile s-au aprins, amintindu-ne unde suntem defapt. Intr-un teatru demolat. Intr-un loc magic ce devine atat de pagan, ca un altar dezgolit de credinta. Cuvintele rasunau atat de puternic sub tavanul urias. Ecoul era colosal, incat uneori nu intelegeai replicile, dar asta dadea piesei deja abstracte, o umbra de mister.
Cuvintele nu se uita. Cuvintele ne-au zdruncinat constiinta, ne-au mangaiat sufletul si ne-au smuls lacrimi. Cuvintele ne-au lasat fara aparare si ne-au ridicat ziduri protectoare. Pozele nu reprezinta nimic fara un cuvant scris pe spatele lor, o dedicatie, o semnatura, o mazgalitura care sa le dea plusul de familiaritate si sa le faca si mai personale. O carte nu reprezinta nimic fara o semnatura pe ea. Un telefon nu reprezinta nimic fara un oftat.
O viata nu reprezinta nimic, daca n-ai trimis macar o scrisoare. Cuvintele tale calatorind intr-un plic, atat de usor de pradat, atat de expuse, dar atat de bine ascunse intre 2 foi lipite la margini. ce poarta un timbru pe spate. Emotiile pierderii, emotiile primirii dar si expedierii. Gandurile tale mergand cu trenul, cu masina, cu avionul, ajungand sa fie tinute in palma de persoana careia ii indrepti cateva minute de atentie scriind o depesa....
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu