Lacrimile norilor

Afara ploua. Mult. Parca picaturile sunt venite din cer. Lacrimile norilor pentru cei ce nu pot plange. Picaturi mari cad de pe frunzele copacilor asupriti de ploaie. Aleile sunt curatate de tot raul din spital, de toata durerea. De pe acoperisuri se scurg linii delicate de apa..suvoaie limpezi de lacrimi ce cazute pe pamant formeaza lacuri de pustiu si materie. Nimeni pe aleile complexului. Doar eu... Cizmele fac un zgomot puternic, colorat de apa de pe jos. Parca simti fiecare lacrima cum se sparge sub talpa ta, cum se destrama. Din spatele geamurilor rasar priviri curioase. Cine sunt? Un trecator. Ce vreau? Nimic. De ce sunt aici? Nu stiu. Unde ma indrept atat de sigura? Nu stiu. Probabil undeva unde nu imi dau seama. Ma studiaza, ma judeca, ma admira, ma trateaza cu indiferenta. Ochii lor. Oameni ce nu stiu povestea mea. Ei vad doar un episod ce se desfasoara sub privirile lor. Ei vad doar un copil ce merge grabit pe aleile spitalului. Ei nu inteleg unde ma duc. Nici eu nu inteleg. Ce caut acolo? Am mai intrebat dar mai intreb in speranta unui raspuns. Aud un zgomot puternic si ma intorc brusc. In spatele meu cineva scapase o sticla pe jos. Cioburile se contopeau cu ploaia. Am continuat sa merg, fara tinta dar ceva nu mai era la fel. Ceva imi tulburase linistea, gandurile. Nu m-am putut concentra asupra melodiei pe care o ascultam. Nu mai intelegeam ce se intampla. Simteam o stare de agitatie, de furtuna. Tamplele imi zvacneau, inima imi batea cu putere, stomacul mi se strangea, gatul ma durea, simteam un nod care incerca sa ma sufoce. Ca un corset care ma stragea din ce in ce mai rau. Mi-am scos castile pentru a asculta zgomotul ploii si pentru a ma linistii. Nu am reusit sa aud nimic. Nu mai auzeam nimic decat inima batand cu putere in timpan, surzindu-ma. Simturile imi erau date peste cap. Nu mai vedeam, nu mai simteam, nu mai auzeam. M-am oprit. M-am uitat in jurul meu. Am vazut ceea ce vad intotdeauna. Singuratate. Am realizat de ce simteam asa. Ma regasisem in bucatile de sticla sparta. Subconstientul meu incerca sa imi spuna ceva, incerca sa imi spuna sa nu ma mint. Incercasem sa ma mint si sa imi spun ca totul e bine, dar cineva stia mai bine situatia si vroia sa ma faca atenta. Uneori e nevoie de un detaliu atat de mic pentru a realiza un lucru atat de mare. Pentru a te intelege pe tine. Curand ploaia mi-a invadat simturile. O simteam cum se abate asupra mea fara violenta, dar cu o precizie de ceas elvetian. Ma mangaia, ma alinta, imi masca lacrimile cu altele din nori. Ma linistea. Mi-am pus castile la loc, am auzit melodia si am continuat sa merg. Cu inima franta. Cu inima..Dar pentru cat timp? Pana cand?